OCHII VEDERII IUBIRII – AVVA GHELASIE GHEORGHE

La mistici Ochii sunt „ICOANA Vieţii lor”. Un mistic se caracterizează nu prin ceea ce ştie, ci prin ceea ce „VEDE”: Ultima treaptă mistică este „VEDEREA de Taină”, în care sunt atât Conştiinţa, cât şi simţirea. În Creştinism, VEDEREA de Taină se mai numeşte IUBIRE. Puţini înţeleg această IUBIRE-VEDERE. O zisă Iubire ce doar se simte, nu este încă mistică. Simţirea te amestecă şi chiar te absoarbe confuz, pe când IUBIREA-VEDERE păstrează „STAREA FAȚĂ în FAȚĂ”, ce lasă neatinse Identităţile IUBIRII. În Creştinism IUBIREA nu este „contopire”, ci paradoxal, „Distincţia Celuilalt” în starea sa absolută, faţă de care totodată te Distingi. În IUBIRE, doar Distingerea TOTALĂ a Celuilalt este IUBIRE, altfel o pierzi, sau cazi în „auto-iubire”. Zisa „depersonalizare” mistică, în Creştinism este tocmai această „Distingere TOTALĂ a Celuilalt”, care ia „locul prim” şi prin care tu te Indentifici apoi.

IUBIREA se VEDE, dar numai prin „OCHII de VEDERE ai IUBIRII” ce doar misticii adevăraţi o cunosc. Misticul atât IUBEŞTE cât VEDE şi VEDE atât cât IUBEŞTE. Când te-ai ÎNTIPĂRIT în VEDEREA unui mistic, te-ai ÎNTIPARIT şi în IUBIREA lui. Această ÎNTIPĂRIRE pe care noi o numim ICONICUL mistic este Taina Vieţii mistice Creştine. Dar OCHII VEDERII IUBIRII mistice au altă „optică”, în care este de fapt toată mistica de Taină.    

Se zice că PUTEREA Vieţii este „IMAGINAȚIA”, din care ies Voinţa şi Acţiunea. Imaginaţia este o reflectare tocmai a VEDERII în Sine. VIAŢA nu poate fi fără VEDEREA CELUI din care s-a NĂSCUT şi pe care de fapt îl TRĂIEŞTE. VIAȚA este posibilă doar dacă OGLINDEȘTE permanent CHIPUL CELUI din care are VIAŢA. Noi după păcat, am pierdut VEDEREA directă şi am rămas cu nostalgia ei, care este „închipuirea”, Imaginarea în compensaţie.

VIAŢA este pe SUPORTUL CHIPULUI ORIGINII şi de aici ies toate potenţele Vieţii. MEMORIILE VIEŢII sunt în SUPRAMEMORIA VEDERII CHIPULUI ORIGINII. Când VIAŢA nu-şi mai AMINTEŞTE aceste MEMORII, se pierde. Păcatul a despărţit şi a distanţat CHIPUL de MEMORIILE ce ies din el. MEMORIILE, în lipsa CHIPULUI, Îl RECONSTITUIE ca Imaginaţie şi chiar ca Închipuire. Misticul ajunge să recapete VEDEREA directă a CHIPULUI, fără să mai fie nevoie de Imaginare şi Închipuire. Păcatul ne-a redus doar la o „Vedere prin Memorii”. Misticul are VEDEREA „Transmemoria1ă”, dincolo şi peste Memorii.

La Moş-Avva am surprins în Ochii săi tocmai această VEDERE de Taină.

– Fiule, îmi spunea el, Viaţa noastră este o „Desfăşurare de Memorial” a Chipului nostru şi totodată o VEDERE a RĂSPUNSULUI nostru. În Chipul nostru Personal avem toată Viaţa, dar care nu se Împlineşte dacă nu ia Chipul RĂSPUNSULUI Propriu, care este tocmai VEDEREA directă. Dacă nu ajungi să „VEZI CHIPUL VIEŢII FAŢĂ către FAŢA”, rămâi tot la „Memorialul de Imaginaţie şi închipuire, ce înseamnă că nu te-ai dezvoltat, nu ai Născut CHIPUL din „Sămânţă”. Să te ÎNTÂLNEŞTI cu CHIPUL VIEȚII, nu doar să-l ai ascuns ca Memorial, este Menirea Vieții noastre. Şi CHIPUL VIEŢII, în noi, Creaţia, este în primul rând CHIPUL Lui DUMNEZEU, faţă de care Chipul nostru Personal trebuie să RĂSPUNDĂ, să VADĂ.

Într-adevăr, un mistic nu mai trăieşte cu închipuiri şi imagi-nații, ci dintr-o REALITATE concretă, ce se VEDE direct.

Cât poţi ACUMULA din această VEDERE REALĂ este ÎMPLINIREA Vieţii tale.

Dar trebuie bine evidenţiat faptul că VEDEREA de Taină este IUBIREA. Doar pe Cel care îl IUBEŞTI îl poţi VEDEA„dincolo de tine”. VEDEREA mistică este „VEDEREA dincolo de tine”, ce face posibilă VEDEREA directă a tuturor celorlalţi. Noi Vedem prin noi Înşine, ceea ce ne preface Realitatea cu propriul subiectivism.

Mai mult, în această VEDERE mistică este o TĂRIE supra-firească, o NECLINTIRE, o PERMANENŢĂ. Noi în general avem mereu sentimente şi păreri schimbătoare. A VEDEA CEVA NESCHIMBAT este o Taină. Doar DUMNEZEU este ACELAŞI absolut. Omul Duhovnicesc se apropie şi el de acest CHIP al PERMANENŢEI. CHIPUL Lui DUMNEZEU din Om este IUBIREA, ce este NESCHIMBABILĂ. Când VEZI prin IUBIRE, nu te mai schimbi, ci ai tocmai acea TĂRIE Neclintită. Şi demonii sunt neputincioşi în faţa acestei TĂRII de Taină.

Pe Moş-Avva îl vedeam eu, începătorul Ucenic, prin acest Caracter, ce copleşea pe toate celelalte.

„OCHI mai adânci ca marea; necuprins de Cer; pătrun-zători ca fulgerul; TĂRIE neclintită; IUBIRE permanentă”.

-Să nu te scârbeşti de mine, Fiule, îmi spunea adesea Moş-Avva, că vezi un Bătrân neputincios, Om obişnuit ce se apropie de trecerea pământească. Nu căuta la mine „Darurile Harismatice”. Dacă poţi să Vezi în mine puţina mea IUBIRE pentru DUMNEZEU, îmi vei vedea Chipul meu propriu-zis. Monahul, Fiule, este această CĂUTARE a IUBIRII de DUMNEZEU. Toate zisele nevoinţe ale unei întregi Vieţi pământeşti se văd în RODUL acesta: „câtă IUBIRE de DUMNEZEU ai câştigat”. Şi să ştii, Fiule, că mai ales la sfârşit se va separa aşa de tare „omenescul” de acest „Supraomenesc-IUBIRE de DUMNEZEU”, încât treci prin cea mai dură probă a Vieţii. Şi tocmai aici este Taina. Omenescul în sine, ca Fire de Creaţie, rămâne închis şi chiar contrar, dacă nu se depăşeşte în Supraomenesc. Doar DUMNEZEU este: „EU SUNT CEL ce SUNT” (Ieş. 3, 14). Creaţia este: „Sunt ceea ce voi FI”. Acest „Ce voi FI” este RODUL Vieţii, este IUBIREA de DUMNEZEU. Noi vom rămâne Omenescul simplu, şi doar Transfigurarea prin IUBIRE ne va da Chipul ÎMPLINIRII. Iată Fiule, eu sunt la momentul când se face „separarea” totală dintre Omenescul meu şi IUBIREA-Supraomenescul meu. Noi, Creaţia, suntem o Natură Creată în care se întrupează CHIPUL Lui DUMNEZEU, şi din această UNIRE se Nasc Sufletul şi Corpul nostru. Omul este „Ţărână-Natură” în care se SUFLĂ CHIPUL Lui DUMNEZEU, şi din această întrepătrundere de Taină se Creează Sufletul şi Corpul nostru. Noi suntem astfel Fiinţe Personal-Individuale, cu PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU şi cu Pecetea Lumii-Naturii Create, cu Supramemoriile DIVINE şi cu Memoriile Lumii Create. În toată Fiinţa noastră Suflet-Corp sunt Supra-memoriile CHIPULUI DIVIN, şi totodată Memoriile Naturii Create, care datorită păcatului adamic nu mai sunt în „legătură direct conştientă”, ci „învăluite”, datorită „orbirii” Fiinţei noastre. Viaţa noastră este „Calea dintre CHIPUL Lui DUMNEZEU și Chipul Naturii Create”, care se împlineşte când CHIPUL Lui DUMNEZEU şi Chipul Creat se ÎNTÂLNESC și se VĂD. Dar în acest moment de VEDERE de Taină se face o „înfricoşată separare” dintre CHIPUL Lui DUMNEZEU şi Chipul Creat, ca să nu se confunde DUMNEZEU cu Făptura Creată. Este în noi un „Hotar transcendental” între DUMNEZEU şi Creaţie, o „prăpastie de netrecut” şi paradoxal, la acest „Hotar” se face şi ÎNTÂLNIREA dintre DIVIN şi Ființa Creată. Misticii antici vorbesc de acest „gol transcendental”, în care te mistui şi din care înviezi. Aici este şi „originea morţii”. În mod normal, nu există „moarte”, ci trecere prin „separarea hotarului transcendental”, prin care Fiinţa Creată se Vede „goală de DIVIN”, ca o „dezbrăcare de CHIPUL DIVIN” ce lasă Fiinţa Creată într-un „gol înfricoşător, ca o moarte”. Fiinţa Creată doar pe „SUPORTUL” PECETEI CHIPULUI DIVIN poate exista, altfel „cade în prăpastia goliciunea transcendentală”, tocmai „chipul morţii”. Chiar dacă nu era „păcatul” Fiinţa Creată trebuia să „treacă prin separarea de la Hotarul transcendental”, ca posibilitatea IDENTIFICĂRII neamestecate dintre DIVIN şi Chipul Creat, când Conştiința Creată VEDE PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU ca net distinctă de Chipul Creat. Păcatul forţează această „separare”, şi mai mult, mai face şi o „separare de Natura-Corpul Sufletului”, ca „dublă moarte”.

Fiule, şi Sfinții mari erau înfricoşați de momentul acestei „treceri Transcendentale”, ca o „separare de DIVIN şi o rupere de Natura Creată”, ca „dublă prăpastie de la Hotarul ultim”. În mistica noastră Creştină, cel mai important fapt este „neamestecarea” DIVINULUI cu Făptura Creată. Panteiştii antici au idealul mistic al „absorbirii creației în Divinul însuși”, fapt de neadmis în Creştinism. De aceea mistic Creştin, ultima „probă mistică” este tocmai această „separare netă dintre DIVIN şi Creație”, de la „Hotarul-prăpastia transcendentală”. Şi marii Sfinţi trebuie să „treacă prin FOCUL Hotarului transcendental”, din care să ÎNVIEZE la Conştiința Veşnică a NEAMESTECULUI dintre DIVIN și Creaţie, dar la o UNIRE-ÎMPLETIRE de CHIP şi PARTICIPARE, ÎNTÂLNIRE-VEDERE fără absor-bire, tocmai prin DISTINCŢIA netă dintre DIVIN şi Natura Creată fiind Taina VEDERII-IUBIRII Nemuritoare.

În mistica specific Creştină, doar „DISTINCȚIA” dintre CHIPUL DIVIN şi Chipul Creat poate face „LEGĂTURA VEDERII-IUBIRII Veşnice”. De aici „trecerea prin separarea ultimă”, când Fiinţa Creată se „dezbracă de PECETEA CHIPULUI DIVIN” şi se Vede „goală pe sine”, prin această „dublă Vedere” căpătându-se „CONŞTIINȚA ÎNVIERII Veşnice”.

Ultima treaptă a misticii Creştine este, paradoxal, tocmai această „separare mistuitoare”, în care Supranaturalul DIVIN se separă de Naturalul Creat, şi Fiinţa Creată trece prin „DISTINCȚIA de Hotar-prăpastie” dintre DIVIN şi Creaţie.

Omul trebuie să treacă prin „Prima Judecată a separării-distincţiei dintre DIVIN şi Creaţie”, urmând apoi şi „judecata de adaus a păcatului”.

Iată, Fiule, acum spre sfărşitul Vieţii mele pământeşti,, vei vedea tot mai mult această „separare-distanţare” dintre HARUL DIVIN din Mine şi Natura goală, stricăcioasă şi păcătoasă a mea. Eu însumi voi trăi cu dureri înfricoşătoare această „separare”, care îmi va statornici CONȘTIINȚA Veşniciei.

Trebuie să trec prin „FOCUL Hotarului” dintre DIVIN şi Natura Creată, să se Vadă net şi clar ce sunt eu ca Natură creată şi ce este clar şi net DUMNEZEIREA cea DINCOLO de Creaţie.

Acum, Fiule, se va vedea şi câtă IUBIRE de DUMNEZEU am acumulat, cât pot eu să fiu neabătut în această IUBIRE, chiar trecând prin „golul-prăpastia ultimă”. Unii Sfinţi vorbesc de „focul iadului” din ceasul morţii, chiar de un iad cu mult timp înainte de moarte. Bolile și marile încercări ale multor Sfinţi sunt grăitoare în acest sens.

Misticul Creştin nu este un „iluminat absorbit în Divin”, ci o „Cale de DISTINCŢIE tot mai VIE dintre DIVIN și Natura Creată”, aparenta „separare transcendentală” făcând posibilă Adevărata IUBIRE dintre Fiinţa mea şi DUMNEZEU.

Trebuie să treci prin „Smerenia ultimă”, altfel nu vei avea CONŞTIINȚA adevărată a Veşniciei. Se spune că în acest moment al „Hotarului ultim” se fac uimitoare şi înfricoşătoare „Prefaceri”. Treci prin FOCUL Supraarzător DIVIN, ca să te ÎMBRACI în ÎNVIEREA VIEȚII Veşnice.Este aşa de grea acea clipă, încât chiar DOMNUL HRISTOS în Grădina Ghetsimani a avut o stare de teamă. Este DESCOPERIREA în totalitate a „Hotarului dintre DIVIN şi Creaţie”, când tu ca Natură Creată te Vezi „separat total” în Suprainfinitul DIVIN, ca un suspendat deasupra unei „prăpastii absolute”. Aceasta este zisa ILUMINARE, în sensul nostru Creştin, când capeţi CONŞTIINȚA pe Veşnicie a ceea ce eşti tu ca Natură Creată faţă de DIVINITATEA ce te-a Creat. Misticile antice visează la o Unire-absorbire preafericită în Divinitate. Creştin, doar după Prefacerea trecerii prin acest „Hotar transcendental”, are loc şi o „COMUNIUNE cu DIVINITATEA”.

Aşa, Fiule, în mistica noastră Creştină vei vedea „BALANŢA” dintre Creaţie şi DIVINITATE, deasupra PRĂPASTIEI transcendentale înfricoşătoare. Fericit care va ÎNCLINA pe TĂRÂMUL Veşniciei.

Şi eu, Fiule, mă pregătesc să intru la „CÂNTĂRIREA Veşniciei”, unde dezbrăcat de însuşi CHIPUL DIVIN, doar cu Propriul meu Chip de Creaţie, să se VADĂ cât am Crescut Viaţa Dăruită de DUMNEZEU şi câtă IUBIRE am acumulat. Fiinţa mea Personală, fără nimic, se va CÂNTĂRI, doar IUBIREA fiind Propria mea greutate.

Anticii vorbesc de „golirea totală de sine”. Noi, Creştinii, vorbim de „DISTINGEREA absolută” dintre DIVIN şi Natura Creată.

Trebuie să te Vezi pe tine, Făptura, fără „nimic”, ca să te poţi UMPLE de DIVIN. „Nimicul” în sens Creştin nu este nici „golire, nici anihilare”, ci „separarea absolută” dintre DIVIN şi Natura Creată, ca „Hotar transcendental”, ca „nimicul prăpastiei absolute” ce-ţi va da CONŞTIINŢA Veşniciei.

Fiule, îmi pare rău că tu ca Ucenic începător mă găseşti tocmai la momentul trecerii „Hotarului ultim”. Ce o să vezi la mine, decât ultima zbatere dintre DIVIN şi Creaţie, când se face tot mai mare „prăpastia dintre cele două Realităţi”. Stricăciunea până la „nimicul de Creaţie” se va accentua tot mai mult, şi tu vei fi contrariat în Idealul tău de „mistică supranaturală”. Am avut şi eu din plin „Supranaturalul DIVIN” în Urcuşul meu Duhovnicesc, dar acum trebuie să-l las şi să rămân „nimicul de Creaţie”, ca să pot VEDEA SUPRAPLINUL DIVIN.

Dacă vei putea suporta acest contrast, vei avea ocazia să pricepi cea mai mare Taină a misticii Creştine.

Nu miracolul este Chipul meu Duhovnicesc, ci „Distingerea” netă şi clară dintre DIVINUL Cel DINCOLO de Creaţie şi Natura separată de Creaţie. Nu este o „despărţire”, ci o „separare-distincţie” de Taină, prin care să se evidenţieze fără confuzie CREATORUL de Creaţie. În sens Creştin, FIINŢA CREATORULUI nu se poate amesteca niciodată cu Ființa Creată şi de aceea ÎNTÂLNIREA dintre Făptură şi CREATOR se face prin DISTINGEREA maximă a lor. La acest „Hotar de DISTINGERE absolută” se poate avea VEDEREA CELUI NEVĂZUT. La acest Hotar Conştiinţa ta de Făptură îşi capătă Permanenţa proprie, prin care nu va mai avea „iluzia şi confuzia” dintre MIRACOLUL DIVIN şi „firescul de creaţie”.

Până ajungi la acest „Hotar al absolutului” îţi trebuie într-adevăr şi Miracole, dar acum în faţa Hotarului, „separarea” netă este singura DISTINCȚIE SUPRAMIRACULOASĂ.

Normal, această „DISTINȚIE absolută” trebuie să o ai înainte de moarte, ca moartea să nu fie lipsită de „VEDEREA de DINCOLO”. Din cauza păcatului majoritatea mor fără „VEDEREA de Taină”, ce va produce o suferinţă în plus.

Paradoxal, acum la sfârşit, când se pare că am acumulat „totul”, văd cu surprindere că „nu am nimic”. Este şocantă această constatare. Ce sunt eu, Făptura, faţă de DIVINITATE? Eu ca Natură de Creaţie sunt cu totul „Altceva” decât DIVINUL şi acest „Altceva separat” va revela „prăpastia de netrecut” dintre DIVIN şi Creaţie. Am crezut că am în mine „DIVINUL”, că sunt DIVINUL şi într-un Chip al meu de Creaţie, că l-am purtat şi l-am deschis în propria mea Personalitate. Aşa este, DIVINUL S-a REVĂRSAT şi în Făptura mea. Dar trebuie să vină momentul când să se DISTINGĂ ce sunt „Eu Făptura”, faţă de DIVIN, ca să nu se confunde una cu alta. În sensul nostru Creştin, trebuie ca şi Făptura să se „Reverse în DIVIN”, ca Răspuns de Asemănare. Dacă Natura Creată este „neutră” şi Ogorul în care DIVINUL se SEAMĂNĂ pe Sine, trebuie să vină momentul când DIVINUL să fie „neutru” şi Natura Creată să se „Semene” în DIVIN. Aceasta este „INTRAREA Făpturii în DIVIN”. Anticii vorbesc de o „reabsorbire” a DIVINULUI din Natura Creată. Creştin, nu este o absorbire, ci un „Supramiraculos” în care Natura Creată INTRĂ în VEDEREA DIVINULUI prin ÎNTÂLNIREA FAŢĂ în FAȚĂ. Absorbirea nu este nici vedere, nici întâlnire, ci o anihilare de creaţie în impersonalul Divin. În Creştinism, Taina ultimă este tocmai DISTINCŢIA absolută prin VEDEREA FAȚĂ către FAȚĂ a CELUI de DINCOLO cu Cele de „Dincoace”.

Dar cum am mai amintit, OCHII VEDERII absolute sunt IUBIREA. În Creştinism, IUBIREA nu este „contopirea în celălalt”, că atunci nu mai ai de fapt iubire, ci contopire. IUBIREA în sens Creştin este „DISTINGEREA absolută a Celuilalt” faţă de tine. Când poți VEDEA total pe Celălalt, fără să-l absorbi, fără să-l prefaci cu propriile tale simţăminte, atunci vei descoperi IUBIREA. În general noi vedem şi simţim ce dorim şi ce asimilăm pentru propriul interes. A VEDEA peste toate acestea, nu din interesul nostru, ci pentru „Totalitatea Celuilalt”, este Taina IUBIRII. Dar ca să Vezi „Totalitatea Celuilalt” trebuie să treci printr-o paradoxală „separare absolută”, nu de „despărţire”, ci de „Distingere”, în care Tu să poţi „lăsa total pe CELĂLALT”, iar Tu să fii „alături total” şi între Tine Şi Celălalt va apare astfel o tainică VEDERE-IUBIRE. Cea mai mare suferinţă a Creştinului este „întunericul-nevederea”, că înseamnă neîntâlnirea IUBIRII. Doar IUBIREA cu VEDERE este IUBIREA Adevărată. De nu-l VEZI pe Cel IUBIT, te autoamăgeşti cu o mascată „autoiubire”. A absorbi sau a te absorbi în Celălalt este de fapt o „autoiubire”. Întunericul este neiubire şi doar VEDEREA este IUBIRE.

IUBIREA este însăşi Firea Fiinţei Create; este Chipul Personal şi Individual al Fiecăruia. Fiecare IUBEŞTE în Chipul său propriu. Atâta ai „Crescut”, câtă IUBIRE ai Deschis în tine. Zisul „Sinele-Entitatea” ta este această IUBIRE-Conştiinţă Personală. Când ajungi la „Hotarul Veşniciei”, Cel ce se Distinge în tine este acest Personal-IUBIRE.

Este mare Taina IUBIRII. Are capacitatea Ființială de a IEȘI și peste tine, de a se ÎMPĂRTĂŞI şi Altuia, de a Acumula şi încăpea în sine tot ce IUBEŞTE. IUBIREA este Interiorul şi Exteriorul şi peste acestea. IUBIREA are DUHUL Memorial şi totodată Eul-Personal-Activul propriu. Pe Chipul IUBIRII Vine şi HARUL SF. DUH.

IUBIREA noastră de Creaţie are VEDEREA Ființialității de Creaţie, dar totodată, prin CHIPUL PECETEI DIVINE SUFLAT de DUMNEZEU la Naşterea ta, poate Distinge şi ARĂTAREA DIVINULUI.

Fără SUPORTUL DIVIN, Ochii noştri nu Văd DIVINUL, ci sunt orbi la LUMINA DIVINĂ. Păcatul a orbit Vederea Creaţiei. Cu cât IUBIREA noastră de Creaţie Acumulează în Sine tot mai mult PECETEA CHIPULUI DIVIN, cu atât VEDE Cele DINCOLO de Creaţie.

Sf. Părinţi Creştini vorbesc de HARUL SF. DUH, care dă VEDEREA peste Fire.

La „Hotarul Veşniciei” rămâne doar „IUBIREA ta” în „separare totală” faţă şi de HAR, dar fără să te „părăsească de fapt HARUL”. Acum se VEDE ce este IUBIREA ta, dacă a Crescut în „Tărie şi neclintire”.

Peste „Hotarul transcendental” tu, Făptura, nu poţi trece, dar CHEMI ca DIVINUL să TREACĂ la tine. Aici este Taina noastră. DIVINUL VINE la tine dacă tu ÎNTINZI IUBIREA ta proprie, pe care DIVINUL să o facă „PUNTE”. O, Taină minunată!

Tu, stricăcios şi lipsit de toate, ÎNTINZI o „fărâmă de IUBIRE de Creaţie”, care se face „PODUL Suprafiresc” peste „prăpastia Veşniciei”.

Aici este Taina LITURGICULUI Creştin. DIVINUL S-a Revărsat în Creaţie şi a „FĂCUT Lumea”, dar Lumea trebuie să dea şi ea un RĂSPUNS propriu de Creaţie, care va fi „TRUPUL DIVINO-Creație”, ce va „LEGA” Creaţia de DIVINITATE.

„Fărâma” ta de IUBIRE de Creaţie este CHIPUL Nemuritor din tine. Pe acest CHIP VINE DUMNEZEU de DINCOLO și-l face EUHARISTIE-TRUPUL DIVINO-Creație. De aceea Creştinul fără ÎMPĂRTĂŞIREA din TRUPUL Lui HRISTOS este lipsit tocmai de „LEGĂTURA” peste „prăpastia Veşniciei”.

În sens Creştin, Viaţa Fiecăruia este tocmai „Creşterea IUBIRII proprii”, care să fie făcută la „Hotarul Veşniciei”, în TRUPUL-PUNTEA Veşniciei.

Acum la „Hotarul Veşniciei” ţi se „Cântăreşte IUBIREA proprie”, şi dacă poate ÎNTRUPA pe HRISTOS, eşti „izbăvit de întunericul morţii”.

O, Fiule, iată-mă şi pe mine la „Hotarul Veşniciei”, lipsit de toate chipurile lumii prin care am trecut, îmbrăcat doar cu „Haina IUBIRII mele”, care este ruptă şi murdară şi nu-mi acoperă tocmai părţile cele mai ruşinoase ale păcatelor mele. Mă Văd doar această „Fărâmă de IUBIRE” în Faţa „Nesfârşitului Veşniciei”. Acum, dacă DOMNUL HRISTOS va Săvârşi LITURGHIA Veşniciei mele și Se va ÎNTRUPA în Prescura-IUBIREA mea, voi „Păşi” peste Hotarul Veşniciei.

Aşa, Fiule, să nu cauţi la mine Nevoinţele şi Harismele Vieţii mele de până acum, ci singura „Neclintire a IUBIRII mele”, O IUBIRE ce nu mai are nimic din lume, la „HOTARUL DIVINULUI”, unde este „prăpastia Veşniciei”.

Până acum Nevoințele şi Virtuțile îmi Zugrăveau IUBIREA. Acum mă „dezbrac de toate” şi rămăn doar în „Cămaşa IUBIRII”. Până acum RUGĂCIUNEA mea era prin Nevoinţele Duhovniceşti, acum este prin „singura IUBIRE”, atât cât este.

BIBLIOGRAFIE:

Foaie de practică isihastă / ieromonah Ghelasie Gheorghe. – Bucureşti : Platytera, 2016

ANCA REVNIC