„Fericirile” (din Predica de pe Munte) propun şi prilejuiesc o terapie şi o iluminare. Ele au o parte terapeutică şi una iluminatorie.
În analogie cu Rugăciunea Domnească, ea însăşi având două părţi, fluid unite: prima parte este iluminatorie; a doua este terapeutică, vindecătoare.
Ca, de altfel, toată învăţătura Marelui Doctor Hristos, care este vindecare-iluminare-mântuire: vindecarea trupului (terapie), a minţii (iluminare), a duhului (mântuire).
Foarte didactic vorbind, zicem că:
-Fericirile 2-5 sunt terapeutice;
-Fericirile 6-9 sunt iluminatorii;
În realitate, ele toate sunt un ansamblu soteriologic.
Nefericirea este agitaţia minţii.
Fericirea este liniştea minţii.
Cele 9 Fericiri scot din mental germenii neliniştii, ai agitaţiei, ai frustrării, ai rumegării degânduri. Scot din minte prejudecăţi zdrobitoare, între altele: că hulirea ar fi înjositoare, suprimantă.
Mintea, purificată de acest balast, este mintea sănătăţii.
„Fericirile” dau şi şocul iluminării.
La drept vorbind, iluminarea nu este un spectacol fosforescent: ci, iluminarea este un aspect al deplinei sănătăţi.
Fericirea întâi:
„Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia cerurilor”.
Şocantă, paradoxală rostire; ea are rol aparte: de a produce „încălzirea ascetică”, a face corectarea firii, corectarea mişcării minţii, corectarea „agitaţiei”, trecerea minţii spre un registru special de percepţie, valorizând exact ceea ce pare mai dispreţuit în om: sărăcia duhului.
Valorizând la maximum „piatra” pe care meşterii o „aruncă”, dar Mântuitorul face din ea „piatra unghiulară”.
Este şi fericirea stării naturale: încurajarea ei, elogiul ei. Săraci cu duhul: gradul zero al imaginaţiei, al viciului, al egoului. Starea-copil care a dobândit împărăţia. Fericirea „kenosis”.
Fericirea a II-a:
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.
Interiorizarea acestei „fericiri” tămăduieşte intoleranţa la frustrare.
Plânsul este un semn al nesuportării frustrărilor.
Sunt mai multe feluri de lacrimi şi de plânsuri.
Există tristeţea mortifer şi cea salutifer.
Mântuitorul se referă la cea foarte des întâlnită: a celor depăşiţi de posibilitatea de a îndura frustrările de tot felul. Plânsul intoleranţei, al jenei, al excluderii. Dar plânsul este valorizat ca semn care atrage mângâierea. Ca slăbiciune care cheamă un beneficiu.
Plânsul nu inferiorizează, ci valorizează.
Dar mai ales, repară frustrările… Tămăduieşte intoleranţa la frustrare, boala românilor la acest răgaz de veac.
Fericirea a IlI-a:
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”.
Prin aceasta se realizează terapia agresivităţii. Nu prin pedepsirea ei, ci prin transformarea sa în opusul ei.
Hristos nu-i „didactic”, ci practic: arată ce beneficiu imens vor avea cei care vor topi agresivitatea şi se vor îmblânzi.
Hristos face o promisiune (sau o revelare) mare: Cei blânzi vor moşteni pământul! Omul reacţionează puternic pozitiv la sugestia moştenirii. Şi când i se conferă o moştenire atât de însemnată, mintea cunoaşte o transformare, o mutaţie: trăirea predestinării. El înţelege spontan că blândeţea este foarte rentabilă, predestinată! O încurajare teribilă, o recompensă fertilă…
Perspectiva răsplătirii blândeţii topeşte agresivitatea (inconştientă adesea).
Un psihoterapeut poate folosi această revelaţie în tratarea complexului Cain.
Am cunoscut un duhovnic care dădea canon „medical” repetarea unei „fericiri”, aleasă în funcţiede lacuna morală sau temperamentală a penitentului, sau în funcţie de o dizabilitate psihică. La mulţi din satul unde păstorea le-a cerut repetarea Fericirii a II-a, asociată cu mătănii. El indica repetarea acelei Fericiri în perioada postului, cu care o asocia. El obţinea rezultate însemnate într-o comunitate rurală. Astăzi el are 92 de ani. Nu-şi etalează merite în „îmblânzirea” satului (care, prin anii ’60, era renumit prin bătăuşii săi şi prin dispreţul general al „blândeţii”, considerată o slăbiciune!). El îmi zice: De altfel, repetarea consecventă a „fericirilor” a fost propriul meu canon, ca să nu se învârtoşeze mintea.
Fericirea a IV-a:
Fericiţi cei ce flămânzesc şi cei ce însetează pentru dreptate, că aceia se vor sătura”.
Tămăduieşte reacţia de primaritate. Deci tămăduieşte primitivismul nostru, dependenţa de biologic, cedarea la înfometare şi sete. Vom înţelege şi la propriu şi la figurat. Şi sete biologică şi sete de dreptate. Tămăduieşte nerăbdarea, tămăduieşte impulsivitatea, (căci cei însetoşaţi de dreptate pot lesne deveni impulsivi, primejduiţi). Iar când această îndemnare hristică ne spune: „Fericiţi cei însetaţi de dreptate!” reuşeşte să prevină reacţia de impulsivitate, sentimentul revoltei, al nerăbdării şi, spuneam, previne reacţia de primaritate, care este şi o trăsătură naţională.
Noi avem temperamente de primaritate. Adică, la o insultă, reacţionăm imediat; la o lovire reacţionăm imediat.
Orientalii, iată, nu reacţionează imediat. Orientalii au reacţii de secundaritate. Dacă l-ai lovit sau l-ai vexat pe un chinez, el nu reacţionează deloc, amână replica, revanşa.
Amânarea înseamnă îmbunătăţirea reacţiei. El o îmbunătăţeşte în două moduri: fie creştineşte,adică, anulând-o; fie vicleneşte, făcând-o subtilă şi atât de dureroasă, încât o păţeşti întreit.
Picătura chinezească, da?
Noi, creştinii, ca să exersăm reacţia de secundaritate, îmbunătăţim răspunsul la o vexare întorcând şi celălalt obraz. Iertând. Vindecând. Este cel mai bun răspuns.
Fericirea a V-a:
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.
Este terapia egoului, a hipertrofiei egoului.
Multe tulburări de personalitate sunt cauzate de egoul hiperdezvoltat.
Cei care se suspectează de egoism, trebuie să opteze pentru Fericirea a 5-a.
Milostenie = ofrandă. Eul este simbolizat în obiecte. Câte posesiuni aduni, atâta egou hrăneşti, manifeşti. Şi invers: câte obiecte dăruieşti, atâta egou arunci, eliberezi, mântuieşti.*
Fericirea a VI-a este din seria Fericirilor iluminării:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
Rugăciunea minţii în inimă îţi purifică mintea de gânduri, de amintiri, de necazuri, de griji.
Purificarea creează condiţia iluminării. Nu îţi aduce prompt iluminare, ci condiţia iluminării. Ce înseamnă: „Îl vor vedea pe Dumnezeu”? Vor trăi starea teoforică sau teofania, arătarea lui Dumnezeu.
Este posibilă vederea lui Dumnezeu chiar în viaţa aceasta! spune Simeon Noul Teolog.
Mulţi se îndoiesc. Stă scris că nu poţi să-L vezi pe Dumnezeu şi să mai trăieşti după aceea. Ce înseamnă asta?
Asta înseamnă:
1) Fie că Îl vezi pe Dumnezeu doar în clipa finală a morţii, dacă ai trăit la mari înălţimi sufleteşti;
2) Alt sens: dacă L-ai văzut pe Dumnezeu, nu mai poţi supravieţui lumescului. Devii altceva, devii altcineva. Nu mai eşti din lumea aceasta.
Simeon Noul Teolog zice că poţi să-L vezi în condiţii cu totul şi cu totul excepţionale peDumnezeu în timpul vieţii.
Unii „văzători” spun că au avut parte de arătări divine. Este mai curând vorba de medierea prin „mesageri” care sunt îngerii. Anghelos înseamnă veste. Adică Dumnezeu se vesteşte -îşi vesteşte un aspect al voii sale printr-un anghelos, printr-un vestitor, care desigur, nu este umanoid, nu seamănă cu un omuleţ.
Este o vestire atât de puternică încât poate avea concreteţe luminoasă.
O să revenim altă dată la relaţia dintre viziune şi „informaţional” divin.
Mulţi se apropie de un informaţional special. Prin inspiraţie sau prin viziune. Câtă vreme mai ai impurităţi, „viziunea” este deformată de elaborări subiective.
Purificarea viziunii. Cum se purifică o viziune? De ce trebuie să o purificăm? Poţi să ai o viziune care este plină de elaborări subiective, de impresii subiective, de impurităţi personale, din imediat sau din depărtat, din ancestre.
O viziune, ca să ştii că este tot mai aproape de informaţionalul divin, trebuie purificată şi ştim că
Antonie cel Mare spunea ucenicului său: „Azi a venit la mine îngerul şi i-am spus să plece”.
Ucenicul s-a speriat şi Antonie i-a zis: „Nu te speria, să faci la fel când îngerul vine la tine: să-i spui să plece”.
De ce? Dacă a fost cu adevărat îngerul, el ştie de ce l-am alungat. Dar dacă nu a fost cu adevărat, bine am făcut că l-am alungat. Şi va veni mâine încă o dată, dacă sunt într-o stare receptivă, îi spun să plece şi mâine. Şi va mai veni încă o dată. De fiecare dată când el va veni, va veni mai purificat de adaosurile tale subiective. Purificarea viziunii se face prin înlăturarea viziunii. Pentru că în primele faze ale vieţii contemplative, viziunile au multe elaborări personale şi scenarii personale. Dar pe măsură ce le spui să plece, ele revin mai curate, până ce într-o zi, când vei avea harul şi experienţa lui Antonie, viziunile vor fi atât de curate încât poţi să speri la atingeri teoforice, aproape de informaţionalul dumnezeiesc.
Cine optează pentru Fericirea a 6-a, înseamnă că are predilecţii spre iluminare.
Fericirea a VII-a:
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.
Este o Fericire iluminatorie.
Ce înseamnă „Făcătorii de pace?”. În primul rând, ne referim la pace interioară. Cu cât veţi facemai multă pace interioară, cu atât vor veni efluvii de pace spre cetatea agitată şi suferindă, care este Bucureştiul actual, sau Europa actuală, şi care au nevoie de această pace.
Un grup care se roagă este un nucleu morfogenetic, adică născător de forme energetice bune.
Într-o stare de contemplaţie, sunteţi nişte emiţători de câmpuri morfogenetice în Bucureştiul acesta năcăjit şi agitat şi suferind.
Se aşază un strop de pace în sufletele concetăţenilor noştri, chiar dacă ei nu ştiu.
Important este ca făcătorul de pace să simtă că a făcut pace în el.
Ioan Gură de Aur spune: „Roagă-te şi pentru altul”. Pentru pacea altora. E bine să te rogi pentrualtul, dar Dumnezeu nu vrea trândăvia acelui „altul”. Chiar dacă te rogi pentru altul, primul beneficiu va fi al tău. Dacă acel „altul” e bolnav, neputincios, atunci îl ajuţi. În tot cazul, când te rogi, primul efect înălţător îl resimţi tu însuţi, spune Ioan Gură de Aur. Această Fericire dezvăluie taina şi condiţiile înfierii divine. Vei fi înfiat de Dumnezeu Tatăl dacă vei cere înfierea cu vrednicie, cu evlaghie şi cu isihie.
Fericirile a VIII-a şi a IX-a:
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor”.
„Fericiţi veţi fii când vă vor ocări şi vă vor prigoni din pricina Mea, şi vor zice tot cuvântulrău împotriva voastră, minţind. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este înceruri.”
Dacă Fericirile VI şi VII sunt Fericirile Iluminării prin asceză, Fericirile VIII şi IX sunt ale Iluminării prin martiriu. Prin ultima probă a sfinţirii, care este martiriul.
Căci asceza oricât de puternică ar fi, nu ne duce chiar până la identificarea cu Hristos. Numai martiriul.
A fi prigonit pentru dreptate. Se referă la martirii justiţiei terestre.
A fi prigonit pentru Hristos. Înseamnă martiriu pentru justiţia divină.
Sunt cele două forme ale martiriului: cu d mic = dreptate; cu D mare = Dumnezeu. Sunt cununi ale desăvârşirii omeneşti.
În plan terapeutic, „Fericirile” pot preveni prăbuşiri personale şi pot prilejui înfloriri spontane, înflăcărări vindecătoare. Extensia emoţiilor pozitive. Iar emoţiile pozitive sunt vindecătoare.
Ştergerea surselor psihogene.
Fericirile pot rezolva aşadar probleme emoţionale, nevroze, tulburări de personalitate (deprimare, atimie, obsesii, complex de persecuţie). Pot „recicla” afecte negative (inferioritate, devalorizare) mutând mintea în planul afectelor pozitive. Preschimbând plumbul depresiei în aurul înseninării. Transformă psihologia de învins în psihologie de învingător, prin credinţă, prin revelarea puterii celui „slab”. Corectează astfel factori afectivi implicaţi în echilibrul psiho-somatic şi-n destin. Sunt, în întregul lor, un excelent corector al mişcărilor căzătoare, psihogene, ale minţii.
Corectarea mişcării minţii
„Fericiţi cei ce plâng…” Aşa sună o mare descoperire terapeutică: a da un sens pozitiv suferinţei.
A da suferinţei un sens transformator. Mintea care dă sens pozitiv plânsului sau suferinţei grăbeşte vindecarea.
Tristeţea, mânia, nemulţumirea, osândirea — sunt mişcări greşite ale minţii.
Psihologia vestică le numeşte „emoţii distructive”.
Psihologia orientală vorbeşte de „cele 4 otrăvuri ale minţii”.
Mânia, invidia sunt otrăvuri puternice, sunt auto-otrăviri.
Intoleranţa la frustrare (însetare, înfometare) îngustează mentalul.
Tristeţea, plânsul diminuează prezenţa persoanei în lume şi, când atinge nivelul „mortifier”, produce depresie.
Non-blândeţea, osândirea semenului – sunt semne ale complexului Cain.
Puterea de şocare, de avertizare a celor 9 Fericiri corectează asemenea mişcări patogene ale minţii.
*
Cum se practică „cele 9 Fericiri”?
În mod curent, la creştinii practicanţi, se face în context liturgic. În mod special, se face de către psiho-terapeut care le asociază modurilor de decondiţionare mentală. Şi care, în prima fază, se serveşte de toate 9 „Fericiri”, creând condiţia trecerii de la simţuri la duh. În faza a doua, el alege spre interiorizare una dintre cele 9 Fericiri, în funcţie de dizabilitatea psihică individuală.
În context liturgic, vedem că Fericirile sunt plasate în prima parte a slujbei şi purifică mintea de apăsări şi îndoieli pământene, pregătind penitentul pentru taina euharistiei.
După „teologia fericirilor”, să spunem şi un cuvânt despre „fiziologia” lor.
S-a studiat chimia fericirii şi s-a constatat că corpul nostru produce şi un „drog” — se cheamăendorfină. Un narcotic. Aşa cum bolnavii în mare suferinţă trebuie să ia narcotice — există un stadiu când nu se poate altfel: incurabilul ia narcotice, sub supraveghere. Narcoticul ce face? Blochează calea la suferinţă. Ei bine, trupul nostru, produce el singur un narcotic, o substanţă psihedelică. Este endorfina. Un fel de morfină subtilă şi grozavă. Aflăm astfel că există şi narcotice „la purtător”, produse de trup.
Cum, în ce condiţii trupul poate produce endorfine?
Endorfina este „molecula fericirii”. Substanţă calmantă, şi apropiată de opium, ca efecte.
Acest drog uman, care prezidează chimia stării de bine, a fost descoperit în 1975. „Vărul” vegetal al endorfinei ar fi macul…
Vincent Borel, care a studiat „chimia dragostei”, observa mecanismul natural al corpului: Hipotalamusul, centrala chimică a creierului, stimulat fizic (prin hormoni volatili, de pildă), sau psihic (prin memoria afectivă, din hipocâmp), inundă corpul cu un val de amfetamine naturale (dopamină etc). Starea de bine se extinde, până la euforie. Când această „uzină de amfetamine” este pusă-n mişcare de amorul fizic, corpul este solicitat tot mai mult şi după 2-3 ani survine un surmenaj amoros chimic, creierul nu mai poate elabora suficient endorfina, acea morfină umană naturală.
Fericirea care depinde de un obiect exterior este trecătoare.
Fericirea care decurge din interior, din progresie spirituală, din stabilitatea minţii – este cea care durează.
Rugăciunea minţii în inimă poate facilita ea însăşi secreţia de endorfina, mai ales în faza incipientă, în faza lucrătoare.
În practica isihastă, incidenţa cu „chimia fericirii” este secundară.
În faza „coborârea minţii în inimă”, ştim că se produc efecte medicale însemnate, între altele activarea acelei „inimi” energetice, care este thymos, glanda timus. Timus-ul este un corector energetic, implicat în sporirea imunităţii, dar şi-n acea stare numită „protimie”. Protimia, sau înflăcărarea inimii, şi agalia, sau veselia duhovnicească, sunt paşi importanţi în dobândirea unei fericiri stabile.
Am făcut aceste referinţe medicale pentru că ele dau posibilitatea terapeutului să controleze mai bine intervenţia sa corectoare. Dar, după toate acestea, vom observa că practica celor 9 Fericiri are efecte spirituale care depăşesc orice altă referinţă. Ele reuşesc acea mutaţie de la simţuri la duh care, în final, au o încununare soteriologică.
MEDICINA ISIHASTA 